Cred că da, fără ezitare, deși știu că argumentul „nu mai avem loc în programă” va apărea imediat. L-am auzit de fiecare dată când s-a propus vreo materie nouă, de la educație financiară la educație rutieră.
Ce lipsește acum
Un adolescent care trece printr-un episod de anxietate sau depresie nu are, în majoritatea școlilor, niciun cadru minim în care să recunoască ce i se întâmplă. Nu vorbesc despre terapie — vorbesc despre informația de bază, despre vocabularul care să-i permită să spună „nu mă simt bine” în loc să tacă din rușine sau confuzie. Resurse există, precum ghidul complet pentru îngrijirea sănătății mentale, dar rămân, în mare parte, invizibile pentru cineva care nu știe deja ce caută.
Contraargumentul care nu mă convinge
Se spune adesea că părinții ar trebui să se ocupe de asta acasă, nu școala. Sunt de acord parțial — dar mulți părinți nu au ei înșiși aceste cunoștințe, pentru simplul motiv că nici ei nu le-au primit vreodată. Educația medicală generală, discutată și în materialul despre importanța educației medicale pentru public, suferă de aceeași lacună structurală — o generație întreagă crescută fără informații de bază nu poate transmite ceva ce nu are.
Cum ar putea arăta, practic
Nu propun ore de terapie de grup obligatorii, ci module simple, integrate în educația pentru sănătate deja existentă — recunoașterea emoțiilor, gestionarea stresului, unde ceri ajutor când ai nevoie. Costul ar fi minim comparativ cu beneficiul: o generație care știe, măcar, să numească problema, chiar dacă nu o poate rezolva singură. Restul, cred, ar veni mai ușor de acolo.
